Amintiri

Îmi amintesc cât de importanţi erau pentru noi, în copilărie, copiii cu un anume grad de hiperactivitate. Nu te plictiseai cu ei niciodată, erau sufletul grupului în toate activităţile tribale. Cum cazul meu era, mai degrabă, al unei deficienţe de atenţie, de vreme ce eram mai mult calm, contemplativ, melancolic uneori, îi priveam ca pe o salvare. Erau aleşi la toate jocurile. Când aveam câte o ieşire din oraş, o drumeţie, trebuia să-i luăm cu noi sau ieşirea era ratată. Făceau cele mai proaste glume şi ne băgau în cele mai stupide încurcături, dar alături de ei erai sigur că se va întâmpla ceva palpitant sau interesant. Şi nu erau decât doi sau trei, din grupul de cincizeci de copii, dar ştiai că unul din ei trebuie să fie acolo sau ziua va fi plicticoasă.
       Şi de acei copii, plini de fantezie, de îndrăzneală, cu certe calităţi de lideri şi entertaineri, n-am mai auzit apoi niciodată. S-au scufundat în cele mai anoste şi mai plate vieţi imaginabile. Ca şi când toată rezerva lor de spirit şi aventură s-ar fi consumat acolo, pentru totdeauna. N-au plecat pe nici un vas să exploreze pământul, nu şi-au făcut vieţi palpitante pornind pe alte meridiane. Când îi vezi, trebuie să faci eforturi să nu-ţi dea lacrimile, literalmente îţi vine să plângi. Mai ales că vezi – sau ţi se pare că vezi – în privirea lor că nu-şi dau seama, că nu-şi percep teribila declasare în nici un fel, ba chiar, împreună cu ea, că sunt fericiţi.