Câteva note după scenele de la procesul lui E.Z.
Unul dintre cele mai sinistre lucruri, într-un tribunal, e atmosfera. E limpede că au vrut să scenografieze Legea, dar ce decor… La indigo, toate sălile de tribunal din lume au holurile mari, cu arcade, unde se produce un ecou sinistru. Uşile scârţâie. Oamenii au impresia că sunt într-un cavou. Timizi, leşinaţi pe jumătate, stau albi ca varul pe nişte bănci de lemn incomode, pe care nu există tapiserie (ideea de confort e evacuată). Inşi în robe negre intră şi ies repede pe uşi, ca nişte corbi ocupaţi cu nutriţia. În afara procesomanilor patologici, nu e nimeni care să se simtă normal sau în siguranţă acolo. O teamă morbidă pluteşte peste tot. De ce coerciţia legii trebuie să se simtă în arhitectură? Sigur, e absurd să faci săli de tribunal ‘prietenoase’, dar sobrietatea ar fi fost de ajuns. Chiar şi tribunalele moderne, construite azi, imită întru totul atmosfera apăsătoare, sunt toate săli ‘ale paşilor pierduţi’, pare un fel de ‘must’. Pretextul e ‘solemnitatea’ şedinţei, a ambianţei etc., toate aceste găunoşenii pretenţioase şi stupide. Ce decor de secol XVIII… Îmi aminteşte de spitale, care semănau şi ele, la început, cu nişte morgi. De câteva decenii, s-a făcut totuşi ceva pentru ‘umanizarea’ locului, fără să se piardă ‘solemnitatea’ şi gravitatea procesului medical. De ce procesul juridic are nevoie de un decor funebru? Evident pentru că justiţia se simte slabă, o convenţie, un vraf de hârtii care poate zbura la prima pală de vânt. Cu cât te împăunezi mai mult, cu atât eşti mai slab şi esenţial nesigur. E nevoită atunci să-şi construiască decorul gotic, pentru a înfricoşa prin pretenţie. Singurul mod în care a înţeles să se privească, de secole, e ca o structură masivă, apăsătoare şi artificială. De aceea n-o poate lua nimeni în serios ca pe un corp social organic.
Unul dintre cele mai sinistre lucruri, într-un tribunal, e atmosfera. E limpede că au vrut să scenografieze Legea, dar ce decor… La indigo, toate sălile de tribunal din lume au holurile mari, cu arcade, unde se produce un ecou sinistru. Uşile scârţâie. Oamenii au impresia că sunt într-un cavou. Timizi, leşinaţi pe jumătate, stau albi ca varul pe nişte bănci de lemn incomode, pe care nu există tapiserie (ideea de confort e evacuată). Inşi în robe negre intră şi ies repede pe uşi, ca nişte corbi ocupaţi cu nutriţia. În afara procesomanilor patologici, nu e nimeni care să se simtă normal sau în siguranţă acolo. O teamă morbidă pluteşte peste tot. De ce coerciţia legii trebuie să se simtă în arhitectură? Sigur, e absurd să faci săli de tribunal ‘prietenoase’, dar sobrietatea ar fi fost de ajuns. Chiar şi tribunalele moderne, construite azi, imită întru totul atmosfera apăsătoare, sunt toate săli ‘ale paşilor pierduţi’, pare un fel de ‘must’. Pretextul e ‘solemnitatea’ şedinţei, a ambianţei etc., toate aceste găunoşenii pretenţioase şi stupide. Ce decor de secol XVIII… Îmi aminteşte de spitale, care semănau şi ele, la început, cu nişte morgi. De câteva decenii, s-a făcut totuşi ceva pentru ‘umanizarea’ locului, fără să se piardă ‘solemnitatea’ şi gravitatea procesului medical. De ce procesul juridic are nevoie de un decor funebru? Evident pentru că justiţia se simte slabă, o convenţie, un vraf de hârtii care poate zbura la prima pală de vânt. Cu cât te împăunezi mai mult, cu atât eşti mai slab şi esenţial nesigur. E nevoită atunci să-şi construiască decorul gotic, pentru a înfricoşa prin pretenţie. Singurul mod în care a înţeles să se privească, de secole, e ca o structură masivă, apăsătoare şi artificială. De aceea n-o poate lua nimeni în serios ca pe un corp social organic.
