O să auzim nu peste multă vreme: la scara istoriei, comunismul a fost o paranteză repede închisă.
Castro, tenebros şi narcisic-disperat: ‘Nu va mai exista nici capitalism, nici comunism, umanitatea va fi în jungla supravieţuirii speciei umane’… (E în pasa ecologică. – Ar trebui studiate rădăcinile culturale ale ramolismentului. Adică, bun, fiecare bătrân îşi închipuie că sfârşitul lumii vine odată cu al său, e consolat de asta etc. Dar de ce nu ne-am imagina, atunci, mai degrabă paradisuri, începuturi? Cândva, asta avea trecere. Era o epocă în care începeai ca tânăr pesimist, şi sfârşeai un bătrân înfloritor, scriind cărţi despre viitorul luminos al civilizaţiei. Ce s-a întâmplat cu vechiul optimism sclerotic, asta vreau să ştiu. Tot acest traiect merită urmărit.)
Văzut o mică grădină privativă, reclusivă – ziduri albe de doi metri, în iederă -, care m-a fermecat total.
(Un pederast maliţios, hiperinteligent, caustic, care trăieşte izolat într-o regiune imposibilă, detestă pe toată lumea începând cu foştii lui ‘băieţi’, şi nu i-a plăcut toată viaţa decât compania femeilor…)
N.: ‘E aşa de uşor să scrii, când eşti nimeni, despre cineva care e cineva’.
Elizabeth Badinter: ‘Multe femei au crezut, în timpurile noastre, că a fi mame şi a se ocupa de copilul lor e un fel de capodoperă’.
130 de milioane de cărţi: atât s-a scris, în lume, de la începuturi.
Celor care cred că terfeloagele folosesc la ceva.
Groznâi: totuşi o capitală de 450.000 de locuitori care a fost rasă. E prima oară când se întâmplă cu un oraş, după al doilea război mondial (după Dresda, de pildă). Subiectul, totuşi, nu există pentru nimeni. Pentru a nu deranja Rusia etc., dar şi pentru că totul e prea târziu, prea departe… Şi apoi nu ne pasă, ăsta e adevărul. Fuck it. O putem spune, în toată impunitatea şi oboseala: nu ne pasă, asta e tot. Şi nu ne poate nimeni condamna pentru asta.
Anna Freud: vise repetate cu tatăl ei, în care îşi doreşte ca acesta să-i aplice corecţii corporale. Trezirea e urmată de masturbare frenetică. Să primeşti, zilnic, asemenea mărturisiri despre un comerţ sexuat cu propriul tată, din partea fiicei tale întinse pe divan – după ce toată viaţa ai avut un tropism al incestului, obsesia ta deghizată în Oedip -, trebuie să admit, e un tur de forţă.
Probabil din cauza enervantului deficit de memorie, port mai tot timpul asupra mea un carnet din acelea foarte mici, o agendă de buzunar cu foaie velină. Din când în când, în împrejurări mai mult sau mai puţin publice (o sală, un restaurant, un parc), se întâmplă să notez cât pot de discret o idee, un cuvânt, un număr de telefon, o impresie, detalii de scenografie, o frază muzicală, mirosurile, zgomotul de fond, toate acele lucruri care te ajută în general să reconstitui o atmosferă, şi îl strecor la fel de repede în buzunar. Efectul e destul de bizar. Judecând după privirile din jur, oamenii au impresia că notez ceva care îi priveşte personal, şi care îi dezavantajează. Sistematic depistez figuri puţin contrariate; cine e acest tip care notează, ce anume notează etc… Dacă aş fi scos un laptop sau aş fi tastat pe un mobil, nimeni nu l-ar fi luat în serios. Carnetul, însă, obiect vetust, dezvăluie o identitate neclară, anunţă un pericol: tipul de acolo scrie ceva. Am trăit s-o văd: apariţia scrisului în public a devenit îngrijorătoare.
Castro, tenebros şi narcisic-disperat: ‘Nu va mai exista nici capitalism, nici comunism, umanitatea va fi în jungla supravieţuirii speciei umane’… (E în pasa ecologică. – Ar trebui studiate rădăcinile culturale ale ramolismentului. Adică, bun, fiecare bătrân îşi închipuie că sfârşitul lumii vine odată cu al său, e consolat de asta etc. Dar de ce nu ne-am imagina, atunci, mai degrabă paradisuri, începuturi? Cândva, asta avea trecere. Era o epocă în care începeai ca tânăr pesimist, şi sfârşeai un bătrân înfloritor, scriind cărţi despre viitorul luminos al civilizaţiei. Ce s-a întâmplat cu vechiul optimism sclerotic, asta vreau să ştiu. Tot acest traiect merită urmărit.)
Văzut o mică grădină privativă, reclusivă – ziduri albe de doi metri, în iederă -, care m-a fermecat total.
(Un pederast maliţios, hiperinteligent, caustic, care trăieşte izolat într-o regiune imposibilă, detestă pe toată lumea începând cu foştii lui ‘băieţi’, şi nu i-a plăcut toată viaţa decât compania femeilor…)
N.: ‘E aşa de uşor să scrii, când eşti nimeni, despre cineva care e cineva’.
Elizabeth Badinter: ‘Multe femei au crezut, în timpurile noastre, că a fi mame şi a se ocupa de copilul lor e un fel de capodoperă’.
130 de milioane de cărţi: atât s-a scris, în lume, de la începuturi.
Celor care cred că terfeloagele folosesc la ceva.
Groznâi: totuşi o capitală de 450.000 de locuitori care a fost rasă. E prima oară când se întâmplă cu un oraş, după al doilea război mondial (după Dresda, de pildă). Subiectul, totuşi, nu există pentru nimeni. Pentru a nu deranja Rusia etc., dar şi pentru că totul e prea târziu, prea departe… Şi apoi nu ne pasă, ăsta e adevărul. Fuck it. O putem spune, în toată impunitatea şi oboseala: nu ne pasă, asta e tot. Şi nu ne poate nimeni condamna pentru asta.
Anna Freud: vise repetate cu tatăl ei, în care îşi doreşte ca acesta să-i aplice corecţii corporale. Trezirea e urmată de masturbare frenetică. Să primeşti, zilnic, asemenea mărturisiri despre un comerţ sexuat cu propriul tată, din partea fiicei tale întinse pe divan – după ce toată viaţa ai avut un tropism al incestului, obsesia ta deghizată în Oedip -, trebuie să admit, e un tur de forţă.
Probabil din cauza enervantului deficit de memorie, port mai tot timpul asupra mea un carnet din acelea foarte mici, o agendă de buzunar cu foaie velină. Din când în când, în împrejurări mai mult sau mai puţin publice (o sală, un restaurant, un parc), se întâmplă să notez cât pot de discret o idee, un cuvânt, un număr de telefon, o impresie, detalii de scenografie, o frază muzicală, mirosurile, zgomotul de fond, toate acele lucruri care te ajută în general să reconstitui o atmosferă, şi îl strecor la fel de repede în buzunar. Efectul e destul de bizar. Judecând după privirile din jur, oamenii au impresia că notez ceva care îi priveşte personal, şi care îi dezavantajează. Sistematic depistez figuri puţin contrariate; cine e acest tip care notează, ce anume notează etc… Dacă aş fi scos un laptop sau aş fi tastat pe un mobil, nimeni nu l-ar fi luat în serios. Carnetul, însă, obiect vetust, dezvăluie o identitate neclară, anunţă un pericol: tipul de acolo scrie ceva. Am trăit s-o văd: apariţia scrisului în public a devenit îngrijorătoare.
