Cine a avut norocul sa isi faca un prieten din copilarie, ar face bine sa il pastreze. Adica, sa il considere prietenul lui toata viata. Fiindca e greu sa iti faci un prieten bun, odata ce inaintezi in varsta. Eu sunt cel mai bun exemplu. Nu pot sa spun ca am avut vreodata un prieten apropiat. Eu cel putin asa credeam, ca vecina de langa blocul meu, cea cu care imparteam fiecare gura de aer, era my best friend. Dar se pare ca nu a fost asa.
Apoi am ajuns in liceu. Aici mi-am facut multe prieteni, ba chiar vreo 6. Din astea sase, m-am inteles foarte bine cu una in special. Desi ceilalti colegi o vedeau cu alti ochi, mie nu mi-a pasat. Pai rau am facut. Fiindca din nou, am fost luata de fraiera. Cand mi-era lumea mai draga imi facea cate o faza urata de-a dreptul. Pana la urma, a plecat la scoala in alt oras si ne-am revazut dupa cativa ani. Am incercat sa fim din nou prietene, dar stiti vorba aceea: lupul isi schimba parul dar naravul ba…. Asa era si ea.
Iar azi, cea pe care o consideram cu adevarat prietena mea, sora mea, nu mai vreau sa faca parte din viata mea. De ce? Fiindca in ciuda faptului ca imi cunoaste toate problemele, si gandurile, chiar si asa, judeca, si judeca fara scrupule. Nu imi place sa fiu judecata deloc. Poate doar de Dumnezeu. Ma rog, sau de parintii mei, fiindca ei mi-au dat viata.
