Cunoasterea de oameni si dezgustul fac din psiholog, de bine, de rau, o victima a propriilor lui cadavre. Caci pentru el orice iubire este o ispasire. — Oamenii pe care i-a anulat cunoasterea mor in tine;>> ne spune domnul Emil Cioran. Tot el este de parere ca << victimele dispretului tau putrezesc in inima ta. si intreg acest cimitir care prinde viata in delirul de dragoste, in spasmele ispasirii tale! Sublimul este incomensurabilul ca sugestie de moarte>>. Marea, renuntarea, muntii si orga — in moduri diferite si totusi in acelasi fel — sunt incoronarea unui sfirsit, care desi se consuma in timp, destructia lui este totusi dincolo de el. Caci sublimul e o criza temporala a eternitatii.
Ceea ce-i sublim in exemplul lui Isus deriva din ratacirea prin timp a vesniciei, din nemasurata ei degradare. Tot ce e insa scop in existenta Mintuitorului atenueaza ideea de sublim, care exclude aluziile etice. Daca s-a coborit de bunavoie ca sa ne salveze, atunci el ne poate interesa numai in masura in care gustam estetic un gest etic. Dimpotriva, daca trecerea lui printre noi este numai o greseala a vesniciei, o ispitire inconstienta de moarte a perfectiunii, o ispasire in timp a absolutului, atunci proportiile enorme ale acestei inutilitati nu se inalta sub semnul sublimului? — Estetica sa mai salveze crucea, ca simbol al vesniciei.
Nu exista o placere mai mare ca aceea sa crezi c-ai fost filozof — si nu mai esti. A suferi inseamna a medita o senzatie de durere: a filozofa — a medita asupra acestei meditatii. Suferinta-i ruina unui concept; o avalansa de senzatii, care intimideaza orice forma.Totul in filozofie este de rangul al doilea, al treilea... Nimic direct. Un sistem se construieste din derivari, el insusi fiind derivatul prin excelenta. Iar filozoful nu-i mai mult de un geniu indirect.
Nu putem fi atat de generosi cu noi insine, incat sa nu ne zgircim in libertatea ce ne-o acordam. De nu ne-am pune piedica, de cate ori fiece clipa n-ar fi altceva decat o supravietuire! Nu se intimpla de multe ori sa ramanem noi insine doar prin ideea limitelor noastre?
O biata amintire a unei individualizari trecute, o zdreanta a propriei individuatii...
Dar in intreaga pasiune oferita vietii, in intreaga sa rumoare - ce mai putem fi si cine ne mai poate salva, daca nu intreaga noastra fiinta?!
