Iubesc Bucurestiul. Nu este o dragoste usoara, un sentiment cu desavarsire placut. As putea face o lista lunga de motive pentru care imi repugna. Dar nu ma pot desparti de el. De cate ori plec in vacante ma apuca dorul dupa cateva zile. si nu dorul de un om sau de un loc, ci dorul de oras, cu intregul.
Gandul de a locui in alta parte mi se pare hilar. E o dragoste nesanatoasa, pentru un oras stricat. Bucurestiul e un invalid de razboi ajuns cersetor, e mutilat, o mlastina. in orice cartier ai merge (si le stiu bine pe mai toate) o sa intalnesti pete de urat. Chiar si cele mai frumoase zone au portia lor de insertii ale grotescului. Iar cartierele-dormitor sunt o oroare oricum le-ai privi. Sunt foarte atasat de bastinasi. Bucurestenii veritabili au un aer inconfundabil. Sunt sictiriti, miserupisti. Le-au vazut si trait pe toate; nimic nu ii mai poate surprinde. Sunt ingropati sub complexe de superioritate. imi place cinismul lor, apetenta pentru jocurile de cuvinte si umorul paradoxal. iti vine sa le spargi capul de doua-trei ori pe seara, dar sunt niste companioni perfecti. Tot timpul plictisiti, niciodata plictisitori. Poate, de fapt, nici nu e iubire. Dupa anumite definitii dependenta nu e dragoste, iar dupa o astfel de definitie nu sunt un indragostit, ci un «junkie». Pe de alta parte eu cred ca din iubire nu poate sa lipseasca o doza de dependenta. Greu subiect.
Mi-am petrecut inceputul copilariei intr-un cartier de blocuri, langa un cartier de case aflat in pline demolari. Cand m-am mutat de acolo am stat intr-o zona identica. Am vazut buldozerele spargand ziduri, trecand prin case, de la o curte la alta. Strazi intregi sterse de pe harta.
Apoi am urmarit cum in locul lor se inaltau blocuri urate, gri. santierele de constructii si ruinele au fost locurile favorite de joaca, pana la varsta la care am descoperit barurile si discotecile. Din expeditiile prin demolari imi amintesc foarte bine emotiile: curiozitatea maladiva cu care scotoceam printre peretii cazuti, bucuria care insotea o descoperire, un obiect lasat in urma de catre cei evacuati de acolo, o lada sau un sertar plin de hartii, o plasa cu scrisori sau un sac de carti. Stateam ore intregi acolo, printre caramizi, citind tot ce gaseam, scormonind prin corespondente. Colectionam fotografii si carti postale. Apoi, spre seara, pe masura ce se lasa intunericul, aparea angoasa. Nu imi era frica, nu imi venea sa fug. Dar incepeam sa ma simt apasat de toate ruinele alea, de povestile pe care le citeam, de pozele din buzunar. Parca as fi simtit ca toti oamenii aia se intorceau si se uitau la mine cum le scotocesc prin viata. Eram prea mic ca sa stiu ca zidurile zdrobite erau semnul unei tragedii. Dar cumva simteam ca ceva nu e in regula in ceea ce fac. Nu plecam insa acasa; stateam si scotoceam mai departe pana intunericul se lasa cu totul. Dar ma uitam mai des in jurul meu, caci mi se parea ca ma insotesc sute de ochi.
Senzatia pe care o am acum, povestind, e ca Bucurestiul e un imens cimitir.
Fiecare cladire este construita peste un mormant si fiecare om ingropat acolo a murit violent, a murit tipand, ghemuit in noroi, incercand sa isi apere ultima farama de viata. Ne plimbam pe strada printre morti si suntem ca in Welcome to the Black Parade - The Chemical Romance. in adolescenta am descoperit pentru prima data varietatea tipurilor de oameni care populeaza orasul si diferitele trepte de „bucurestenism“.
Pentru ca Bucurestiul e un oras crescut prea repede, ca un cancer, si populat de tot soiul de monstri. intre cele doua razboaie mondiale orasul avea jumatate de milion de locuitori, iar pana la sfarsitul comunismului trecuse de doua milioane.
Nimic dintr-o crestere naturala, organica. Cohorte de oameni adusi de foame sau cu forta intr-un creuzet. Rezultatul este centura de mahalale, unde mitocania si agresivitatea ating cote record, cel putin pentru Romania. Bucuresteanul recent are mentalitate de refugiat, e agresiv si schizoid – ba extrem de adaptabil, ba un aparator rigid al cutumelor care ii ofera siguranta. Tot in adolescenta am cunoscut mai multe exemplare din bucuresteanul vechi, fie traumatizat de mutarea la bloc, fie asteptand angoasat momentul in care isi va pierde casa familiei. Dar mereu bine educat, politicos, un pic snob, apasat de un blazon, fie el existent sau inexistent. Peripetiile amoroase ale varstei m-au dus prin mai multe case vechi. imbracat frumos si cu unghiile atent taiate am asteptat in cate un salon sa vina fata, timp in care am mancat dulceata de nuci verzi si am facut conversatie cu mama / matusa / bunica. Tot felul de personaje adorabile, scapand din cand in cand cate o exclamatie in franceza prin conversatie.
Matusile astea par usor caricaturale in descrierea mea. Dar sunt convins ca ar fi frumos sa traim inconjurati doar de oameni crescuti de ele.
La intersectia dintre cele doua lumi imi amintesc o casa veche si frumoasa, in stil brancovenesc, prin zona Iancului. incapuse pe mana unui imbecil si ne strangeam acolo, o gasca intreaga de rockeri. in ciuda nepasarii varstei ma intrista cand vedeam cum ne batem joc de lucrurile acelea frumoase, cum imbecilul muta incet-incet biblioteca in anticariate, ca sa ia de baut. in doar o vara locul a devenit de nerecunoscut.
Acum, despre astazi. in Bucurestiul meu nu ma simt vreodata pierdut, caci are locuri si oameni pentru orice stare. E un oras capricios, viciat si (sau pentru asta) plin de poezie. Arghezi e bucurestean, par excelence. Relatia mea cu orasul a trecut prin multe faze: am fost fascinat, speriat, indragostit, plictisit, scarbit, resemnat, din nou fascinat, din nou indragostit. Nu stiu cum o sa se termine povestea.
E multa vreme de cand sunt ba fericit, ba nefericit. si probabil ca nu poate dura o vesnicie. Dar deocamdata imi e cu neputinta sa imi imaginez viata altfel decat in Bucuresti.
