Metempsihoza

Acum nu stiu cite ierni (fiindca de atunci incoace am fost mort!) mi-a cazut in crestetul capului un sloi de gheata. Impactul a fost atit de puternic incit am decedat pe loc. Drumul catre spital, intr-o ambulanta hodorogita, constatarea decesului, autopsia, inmormintarea, sunt citeva lucruri pe care mi le mai amintesc in detaliu si care ma amuza mereu, revazindu-le. Chiar de a doua zi m-am intrupat intr-un ciine, dar, nu mult dupa aceea, am fost calcat de un autobuz, iar acum fac umbra Pamintului ca arbore, intr-o padure. Sunt, de fapt, un fag inalt, care se leagana toata ziua in vint, fara nicio grija. Singura preocupare este sa astept pe cineva sa ma taie, sa redevin om. Ceea ma iveseleste cel mai mult este faptul ca nu mai am corp, ca sufletul meu se muta dintr-un corp in altul, ca si cind s-ar dezbraca si imbraca mereu cu alte haine. Jorge Luis Borges se amuza si mai tare: “atunci cind scriitorii mor, devin carti, lucru care, pina la urma, nu este foarte rau pentru o reincarnare.” Nici suficient, am zice noi!