Viata: pretext suprem pentru cine e mai aproape de departarea lui Dumnezeu decat de imediatul ei. De-ar fi femeile nefericite in ele insele, si nu din pricina barbatilor, de ce jertfe n-ar fi capabili, de cate umilinte si slabiciuni! De la o vreme nu mai poti inventa voluptati si nici sorbi delicii, decat in aromele insinuante, in mrejele imbatatoare ale nefericirii. Cum numai intamplarea le face triste, pandim si noi prilejul pentru un exercitiu de gust, ahtiati de umbre feminine, ratacitori nocturni ai iubirii si paraziti ingandurati ai lui Eros. Femeia-i
Paradisul ca noapte. — Asa se proiecteaza in setea de obscuritate matasoasa, de-ntuneric dureros. Patima amurgurilor o asaza in centrul zvarcolirilor noastre — vietate anonima transfigurata de gustul nostru de umbre. in durerile mari, in durerile monstruoase, a muri nu inseamna nimic, este atat de natural, ca nu te poti cobori la nivelul unei atari banalitati. Problema cea mare este atunci a trai; a cauta secretul acestei chinuitoare imposibilitati, a dezlega taina respiratiei si a sperantelor. Asa se explica de ce reformatorii — framantati pina la obsesie de a da alte tipare vietii — au fost fiinte ce au suferit peste marginile chinului! Moartea le parea o evidenta strivitor de comuna. si nu apare ea din centrul bolii ca o fatalitate atat de apropiata, incat e aproape comic s-o mai transformi in problema?
E destul sa suferi, sa suferi indelung, ca sa-ti dai seama ca in lumea asta totul e evidenta — afara de viata. Rapit din mrejele ei, faci tot posibilul s-o asezi in alte ordine, sa-i dai alt curs sau, in sfirsit, s-o nascocesti. Reformatorii au ales caile prime; ultima e solutia extrema a unei extreme singuratati. Frica de moarte este un fruct bolnavicios al zorilor suferintei.
Pe masura ce durerile devin grave si mature, indepartindu-ne de viata — aceasta se fixeaza fatal in centrul perspectivei, incat nimic nu ne desparte mai mult de moarte ca vecinatatea ei. Iata de ce, pentru omul separat de imediat prin infinit, sperante nu mai pot renaste decat la marginea prapastiei. De si-ar aseza Dumnezeu fruntea pe umarul meu ce bine ne-ar sta noua asa, singuri si nemingiiati…
